Home » Cultură » „Între violenţă şi compasiune. Amintirile unui psihiatru”, de Ion Vianu

„Între violenţă şi compasiune. Amintirile unui psihiatru”, de Ion Vianu

Publicat: 12.02.2019
"În acest text dens şi pasionant, psihiatrul-scriitor Ion Vianu ne conduce, pe firul amintirilor, la o meditaţie asupra suferinţei, a demnităţii omului, accentuând modestia de care trebuie să ne pătrundem în faţa infinitei complexităţi a fiinţei" (Editorii).
Un volum alcătuit din şase părţi (I. Violenţa; II. Tipologii; III. Psihiatria ca economie politică; IV. „Adevărata psihologie e psihiatria”; V. A îngriji; Epilog. Şi acum?) în care se amestecă amintirile cu consideraţiile despre meserie şi consideraţiile caracteristice luptei pentru menţinerea unei psihiatrii esenţial umane, scrie Mediafax.
 
Portrete remarcabile ale disidentului Vasile Paraschiv sau dr. Anatol Koriaghin, „care m-au învăţat că demnitatea şi exigenţa morală se pot ivi spontan”. „Psihiatria nu vrea sfâşitul nebuniei, ci acomodarea ei cu lumea, transferarea «nebunului» într-o zonă mai conformă cu realul. Dar psihiatria trebuie să ştie să prezerve şi orginalitatea, capacitatea omului de a face revoluţii: politice, sociale, morale, intelectuale şi artistice. Fără nebunie, lumea ar muri prin îngheţ moral. În acest sens, psihiatria rămâne un mers pe sârmă, iar psihiatrul, un funambul”.
 
Capitole despre primele sale experienţe în psihiatrie, pe când România era cufundată în totalitarismul comunist, dar şi experienţele din Occident, după rămânerea în Elveţia, în 1977, despre persecutarea disidenţilor, farmecul clinicilor private, diferitele feluri de nebunii, trăirile supranaturale comune nebuniei şi stărilor mistice, „chircirea eului” şi multe altele.
 
Foto: Mediafax
 
Fiecare societate – conchide Ion Vianu – are psihiatria pe care o merită. Nu revine asupra experienţelor sale cu psihiatria politică, despre care a vorbit de multe ori, îndeosebi în „Exerciţiu de sinceritate”.
 
Iată un fragment:
 
„Auto experimentul nu s-a redus, pentru mine la auto terapie, ci şi la cunoaşterea personală a trăirii psihotice. Am avut o singură asemenea trăire cu Dietilamida acidului lisergic, LSD, în toamna lui 1966. În primăvara acelui an fusesem cu Ed. Pamfil la Praga la o sesiune a Federaţiei mondiale pentru Sănătatea mintală. Pamfil umbla prin oraş, Musikstadt Praha, căutând librării specializate în partituri. Ca interpret al literaturii clasice de ghitară îl interesau mai ales compozitorii barocului; se arătă încântat de partiturile găsite. La congres am cunoscut un psihiatru ceh, al cărui nume sunt incapabil să mi-l amintesc – îl voi numi X – care aplica terapia prin LSD. Era spiritul psihedelic al timpului, amintind de practica cu Psyllocibină, de mentalitatea hippie, de doctrina lui Timothy Leary despre lărgirea conştiinţei prin psihotrope. Nu ştiu cum ajunsese industria farmaceutică cehă să producă LSD; fapt este că doctorul avea un acces larg la drogul în cauză. Participarea mea la una din sesiunile terapeutice fiind imposibilă din motive de organizare a programului, X. mi-a făcut un cadou cu adevărat otrăvit: douăzeci de fiole de LSD. Tocmai în acele zile, experimentul lui se găsea sub focul criticii oficiale. În ziarul partidului, Rude Pravo apăruse o condamnare virulentă a acestei terapii reacţionare, neştiinţifice, marcate de ideologia burgheză. Din zi în zi X. se aştepta să-i fie interzise experienţele. Poate că darul său generos se explica prin asta: aidoma unui manuscris închis într-o sticlă substanţa era aruncată în mare, pentru a mai da o şansă metodei psihedelice în reticenta societate socialistă; iar gestul venea tocmai din Cehoslovacia care avea să cunoască în scurt timp Primăvara de la Praga!
 
Au trecut câteva luni. Într-o noapte de toamnă, «nici eu nu mai ştiu astăzi ce lucruri căutam», am trăit «încolăcite ceasuri». În liniştea biroului meu de acasă, am decis să încerc asupra mea o doză: o fiolă de LSD. Am ingerat lichidul, absorbit pe un cub de zahăr. Firea mea nerăbdătoare a făcut ca, după zece minute, constatând că nu se întâmpla nimic special în capul meu, să iau o a doua doză. Atunci au început, în cascadă, fenomenele, nu fenomenele, nu neaşteptate dar surprinzătoare pe care le notam pe măsură ce se produceau. Jurnalul acelei nopţi a dispărut, aşa că sunt nevoit să recurg la memorie, dar amintirea rămâne relativ precisă, întărită şi de citirea repetată a acelui jurnal. Căpătam acces la manifestări ale materiei pe care, în mod normal, nu le percepeam: ceea ce nu avusese viaţă începea să capete una; un fel de grohăituri se auzeau ieşind de pretutindeni, din mobile, din cărţile bibliotecii, din pereţi… ca şi cum agitaţia moleculelor ar fi produs un zgomot neîntrerupt, sunete joase ca nişte mormăituri, un fel de bas continuu, vocea materiei. Mie mi se păreau manifestări normale pe care grosolănia simţurilor mele îmi interzicea să le percep cu conştiinţa de toate zilele. Am pus muzică, Tocata şi fuga in re minor a lui Bach, la orgă. Am trăit senzaţii extraordinare, am făcut descoperiri nepreţuite: notele pe care le percepeam la o ascultare obişnuită nu erau decât scheletul unei simfonii care mi se revela acum, sub influenţa drogului, mai amplă, comportând o mulţime de armonice superioare şi inferioare, aşa încât vasta compoziţie bachiană se lărgea, ajungând la proporţii nebănuite, catedrala muzicală se lărgea la proporţiile unui cosmos… puţin câte puţin, transparenţa nouă a Lumii îşi pierdea fluiditatea, universul muzicii era recucerit de materia grosolană, devenea păstos şi mormăitor, ameninţător, iar această schimbare de consistenţă năştea o angoasă care urca, precum apele unei inundaţii. Pe birou au apărut insecte negre mişcându-se în toate direcţiile. Eram conştient că erau halucinaţii, dar constatarea obiectivă nu mă liniştea.
 
La un moment dat, uşa camerei s-a întredeschis. În lungul moment care a trecut (timpul era distorsionat, ceea ce dura o jumătate de secundă mi se părea un interval nesfârşit) am bănuit că voi vedea un monstru. Era cineva de al casei care voia să-mi ureze noapte bună. Ambianţa devenea din ce în ce mai grea. Mă apăsa singurătatea. Încăperea în care şedeam se făcuse enormă, mă simţeam minuscul şi pierdut într-o imensitate. Simţeam nevoia de a mă refugia într-un spaţiu mai îngust. Cu precauţie, părându-mi se că materia trezită la existenţă de mine ar fi avut voinţa de a mă distruge, am ieşit din birou, am urcat cu grijă, ca şi cum mi-aş fi riscat viaţa, scările, am ajuns în camera de baie. Un moment, m-am simţit în siguranţă…. zgomotul urinei în vasul de porţelan era melodios ca o sonată de flaut, cu multiple reverberaţii… brusc, s-a abătut asupra mea groaza: mi-a trecut prin cap că aş putea voi să sar pe fereastră… mi se părea că nu voi rezista ispitei. Acum regretam, aş fi vrut să găsesc mijlocul de a ieşi din impasul atroce în care intrasem… Am scos din buzunarul hainei cele optsprezece fiole care-mi rămăseseră şi le-am aruncat în closet. Mi-am imaginat, hohotind de râs, şobolanii, bacteriile, viermii, spermatozoizii, cuprinşi de nebunie, dansând îndrăcit în canale. Râdeam acum în hohote… curând, mă reajunse din urmă groaza…” (din capitolul „Experienţe şi experimente”).
 
Ion Vianu – „Între violenţă şi compasiune. Amintirile unui psihiatru”. Editura Polirom. 260 pag.

 

Urmărește DESCOPERĂ.ro pe
Google News și Google Showcase